Niciodata nu mi-au placut spitalele, mi se par deprimante, pline de durere, de lacrimi, de regrete, de suferinta, pline de oameni care isi doresc mai mult ca oricand sa traiasca, pentru ca, in locuri ca astea, realizeaza cat de putin le-a ramas din viata, isi dau seama ca ar fi trebuit sa fie alaturi de cei dragi mai mult, uneori poate prea tarziu.
Partea din fata a spitalului era in constructie. Desi spitalul avea nevoie de aparatura, de personal, de reparatii, de aprovizionare cu medicamentele necesare, reamenajarea a fost primul lucru pentru care au fost folosite fondurile primite. Acum se intra printr-o poarta de fier, intr-o curte laterala, pe langa o bisericuta de lemn, construita recent, tot din banii spitalului. Usa pe care se intra, avea geamul spart, din el lipsind o bucata semnificativa iar din sirul interminabil de scari lipseau bucati de gresie.
Mirosea a steril, a ser fiziologic, mirosea ca o mizerie dezinfectata. Asa arata, de fapt, tot spitalul. Am hoinarit ceva prin spital, prin care, desi nu la fel de mare precum sunt spitalele din orase, te puteai rataci. Am ajuns la lifturile din corpurile B, dintre toate cele sase lifturi nu mergea decat unul, care oprea doar la etajele impare. Am urcat pana la noua si am coborat un etaj pe scari, am mers, in spatele Zinei, pe holul lung, pana la ultima sala, in care era Vasilii.
Statea ghemuit sub asternutul alb. Nu mai putea vorbi, era palid, iar ochii sai, pe timpuri mari si albastri, acum eram mici,gri, rugatori, goi. Arata ca un copil care a fost abandonat, care spera sa fie inapoi in bratele mamei, arata ca un copil batran.
Ne-a aratat semnele pe care le avea pe maini, apoi punga de perfuzie. Nici lui nu ii placea in spital. I-a scris Zinei pe mana, cu degetul "acasa", iar ea l-a rugat, cu lacrimi in ochi, sa fie tare. Vasilii a ridicat, cu greu, mana umflata, plina de urme de la branulele care erau, acum, singura lui sursa de hrana si a aratat cu un deget spre cer.
Stia ca pentru el era prea tarziu, era epuizat, voia sa se odihneasca. Voia sa fie acasa, orice ar fi insemnat asta. A tras aer in piept, a inchis ochii, in ceea ce parea a fi un clipit lung, a expirat, dar nu a mai deschis niciodata ochii.
Niciodata nu mi-au placut spitalele, sunt deprimante, pline de durere, de lacrimi, de regrete, de suferinta. Pline de oameni care isi doresc mai mult ca oricand sa traiasca, pentru ca, in locuri ca astea, realizeaza cat de scurta este viata, isi dau seama ca ar fi trebuit sa fie alaturi de cei dragi mai mult, uneori prea tarziu. Isi dau seama ca nu trebuie decat sa clipesti o data, si totul se termina.
